Wednesday, 2 July 2008

Cand devii "un om nemaipomenit de singur"

Credeam ca singuratatea se invata...stiam ca este dureroasa...dar nu stiam ca poate fi si fatala...Oare cat de singur trebuie sa te fi simtit incat sa iti doresti sa nu mai misti, sa nu mai respiri, sa te transformi in cenusa si cenusa sa se spulbere in aer?... Dar cat de dureros sa fie atunci cand tu inca mai vrei sa respiri, dar orice rasuflare devine chin, orice chin se prelungeste si te macina in interior si iti roade tot corpul...Te macina lent, cu miscari lenese, asemenea unui vals funebru. Te auzi doar pe tine, cum te sufoci, cum sughiti, cum te ineci in propria-ti respiratie.... si incerci sa iti indrepti ochii spre cer... cautand speranta?... cersind dupa inca un minut de viata? Cum sa nu te simti singur cand privirea ta e mereu in pamant, cand pe zi ce trece cosul pieptului tau se aduna ca un ghem, cand cu fiecare ora pierzi din auz, cu fiecare minut pierzi din realitate, cu fiecare secunda ce trece...pierzi din tine...Ma gandesc cat de insuportabil trebuie sa fie sa nu mai dispui de acelasi elan tineresc ci sa simti cum anii de apasa pe umerii tai cocosati si cum te face sa te simti neputincios. Practic devii prizonierul tau, tu singur te incurci in firele vietii, tu singur de ratacesti in labirinul destinului. Esti un invins pentru ca nu poti lupta cu "dansa". E mai puternica decat tine si nu vine niciodata singura. Uneori e blanda si te mangaie blajin pe obrajii candva tineri, te atinge pe parul, candva bogat si sanatos. Si alteori, "dansa" te prinde de mana si te trage in jos...tot mai jos...pana cand te imobilizeaza...pana cand intra in mintea ta...si se lupta cu tine pana cand cedezi, pana cand te face constient de singuratatea ta, pana cand te izoleaza de cei din jur, pana cand te orbeste si pana cand te convinge sa accepti ca acuma e momentul... Oare cat de macinat trebuie sa-i fi fost sufletul? Cat de mare nevoia de aer? Cat de zbuciumata dorinta de a te intoarce acasa...? Cat de puternica disperarea....de nu-ti auzi glasul, de a nu-ti vedea chipul, de a nu-ti mai simti nici bataia inimii in final? "Dansa", batranetea, nu cruta! Dar cat de brutala trebuie sa fie aparitia ei? Cat timp trebuie sa te apese anii pe umeri?... Pana cand devii un om singur, "nemaipomenit de singur"! Atata timp pana cand iti doresti sa nu mai vezi nici macar nimicul ce incercai sa-l descoperi, sa nu iti mai auzi propria voce, sa iti pui singur valul negru pe fata...sa te incui pe tine...doar cu tine... si in final sa iti atingi cu mana ta tremuranda inima batrana....sa o strangi intr-o ultima disperare...si sa ii opresti respiratia...

No comments: