Saturday, 27 September 2008

Ramasa in urma

Cu o oarecare disperare si neliniste observ cum acele ceasornicului se misca, dar eu stau in loc. Nu stiu deloc sa ma bucur de momentul numit "acum". Alerg destul de des in directia opusa, virez la stanga, cand defapt drumul se infunda, raman nemiscata, cand ar trebui sa traversez, sa ma ridic, sa ocolesc, sa fac pur si simplu un salt mai mare. Se spune ca zodia capricornului este una foarte incapatanata. Ei bine, eu ma aflu in fruntea armatei cu coarne! Pentru ca trebuie si imi place sa am mai mereu dreptate, detin din pacate o incapatanare absurda, deloc utila in majoritatea cazurilor, ci chiar dimpotriva...Drumul meu devine mai anevoios, cand defapt este atata de simplu sa nu iti uzi pantofii, ocolind pur si simplu balta cu noroi. Prefer sa ma inchid in camera, sa stau in bezna, cu luciditatea data la minim si drogandu-ma din greu cu muzica si internet. Da, recunosc, sunt dependenta de hi5, nu rezist cu contu inchis mai mult de doua saptamani. Daca ar fi trebuit sa muncesc pentru toate lucrurile ce le am in camera, pentru masina ce o conduc si pentru restul lucrurilor ce le am, spre deosebire de alti copii, nu mi-as face cu siguranta abonament la sala, ca sa ma duc de cinci ori, nu mi-as cumpara haine, pe care sa nu le port niciodata, nu mi-as irosi timpul si nici nu m-as retrage in cochilia mea, suparata pe mine, pe lume, pe intregul univers. Nu stiu sa apreciez cu adevarat munca parintilor in folosul meu, dar fac pe oropsita. Zambetele prietenilor nu topeste inima mea pietrificata, atunci cand totul e pe dos, cand am impresia ca sunt supusa unei nedreptati universale . Am pretentii mari de la mine, dar nu o dovedesc. Sunt foarte critica si cataloghez destul de sever. Impulsiva, iau masuri drastice si hotarari radicale, sub pretextul ca trebuie sa fac ordine in viata mea. Dupa aceea regret, plang, imi dau seama ca eu nu imi pot controla viata asa cum credeam, ca nu sunt stapana pe mine, ca in mine este un mic haos si ceva mai multa nebunie. Realizez prea tarziu ca mi-ar fi placut sa imi vizitez mai des bunicii, ca nu am baut nici o cafea cu mama in oras de cand a inceput vacanta, ca nu am citit atata cat mi-am propus, ca nu am iesit cu tata la condus, asa cum ne era intelegerea, si inca multe altele. Nu suport sa fiu criticata, am nevoie de aprecieri dar culmea ca sunt prea timida sa stau in lumina reflectoarelor, sunt prea lasa sa sun direct si sa vorbesc, sa abordez o persoana sau alta, apelez la tehnologia universala a sms-urilor. Simtul responsabilitatii imi este destul de slab dezvoltat, sunt o visatoare, uit de la mana pana la gura, atunci cand o problema nu ma priveste in mod special pe mine. Cand eu sunt suparata, trista, demoralizata, ma tin strans de aceste stari si astept sa fiu smulsa de ele. Nu sunt niciodata multumita de mine, de cum arat, de cum ma comport, de cum incerc sa ma lupt cu spinii destinului. Atitudinea optimista nu tine mult, inchid din nou usa inspre mine si astept si ma complac asa. Ma impiedic mereu si ma ridic dupa multa truda si autoconvingere. E ca o boala, de care nu mai scap...pana si medicamentul "de maine e o noua zi, de maine sunt alt om, mai puternic, mai generos, mai curajos, mai receptiv, mai sensibil, mai om" isi pierde cu timpul efectul. Sunt cea mai dificila persoana pe care am cunoscut-o pana acuma. De la teorie la practica este un singur pas. Intre "a fi" si "a fi cu adevarat" se afla un singur pod. Iar sufletul si mintea sunt atata de apropiate si totusi in locuri diferite. Greseala mea este ca fac trei pasi si ratez "practica", ajung pe celalat mal doar cu statutul de "a fi" si caut ratiunea in suflet, iar inima intr-o minte lucida, nestiind ca se afla defapt una langa alta. Voi continua sa gresesc, atata timp cat voi alerga in directia opusa, cat voi coti pe un drum infundat, cat voi ramine nemiscata...in timp ce acele ceasornicului inainteaza, iar viata merge inainte...

No comments: