Tuesday, 10 February 2009

Sertarul cu comori

In ultima vreme sunt atatea lucruri care imi aduc aminte de copilarie, care ma rup din vraja vietii de la 19 ani si ma arunca cu putere 10 sau chiar 15 ani inapoi in timp...inapoi in camera unde invatam poezii, unde mi se citeau povesti, unde creioanele colorate erau rasfirate in toate colturile incaperii, iar eu dadeam frau liber imaginatiei mele de copil. Traiam in culori, vedeam prin baloane, desenam bucurie, respiram zambete, cantam fericire, dansam puritate, gandeam naivitate de copil. Ma bucur sa vad ca unele desene animate ruleaza si acuma pe ecranul modern, ca si-au pastrat charmul si culoarea de acum cativa ani buni, aceleasi forme si aceleasi chipuri pasnice si blande. La bunica in vizita, ma apucase o pofta nebuna sa cant la pian, doar ca imi lipseau caietele cu notele si melodiile mele. Nu am stat mult pe ganduri si am pornit imediat in marea expeditie, in marea calatorie din tinutul cutiilor de carton, a rafturilor incarcate cu carti, a biroului de lemn maro cu cheie, a sertarelor incarcate cu mister...o drumetie inapoi in trecut. Dupa lungi cautari, partiturile mele au ramas nedescoperite, in schimb am dat de alta comoara. M-am gasit pe mine...in urma cu 10 sau chiar 15 ani. M-am revazut stand turceste si incercand sa deslusesc intelesul imaginilor din cartea de copii, sau stand tolanita pe covor, cu creioanele colorate in jurul meu. Biroul de lemn a fost printre cele mai mari surprize. Creione colorate, stilouri care nu mai functioneaza, pixuri, creionul mecanic ros in varf, gume de sters cu semnatura mea, chiar si betisoarele albastre de la aritmetica din primele clase... toate aceste lucruri inca se mai aflau in sertarul biroului. Emotiile imi cresteau cu fiecare descoperire. Inima o puteam simti cum bate cu puture. Un zambet mi-a acoperit intreaga fata. O lacrima s-a asternut in coltul ochiului. Intr-un caietel in forma de inima am scris o scrisoare lui Mos Craciun, dandu-i permisiunea sa imi aduca ce crede el de cuviinta, dar amintindu-i totusi ca mi-ar placea niste rechizite. Am recitit pasaje din cartile mele de germana, am readmirat fotografiile din cartile mele de povesti. Ca un film alb-negru mi-a rulat copilaria in minte si in fata ochilor. Stiloul imi parea inca tocit dupa urma degetelor mele. Simteam parfumul meu de copil in paginile cartilor. Vedeam amprentele lasate de mainile mele in coltul paginilor...Atata amintire, atata istorie intr-o incapere atata de mica. Atatea imagini din trecut strecurate si ascunse printre cartile roase si decolorate de timp. Si fiecare obiect cel gaseam imi spunea povestea lui. Cu o mangaiere usoara si cu o deosebita grija, de parca as tine papusi de portelan in mana, am pus lucrurile la loc in sertar si am inchis biroul. Copilaria se afla inapoi in raft, inapoi in cutii, linistita si cuminte, asa cum trebuie sa fie, si avand o stralucire interioara atata de mare, ca nici trecerea anilor nu o poate umbri. As vrea sa ma pot intoarce, fizic, si nu doar psihic, inchizand ochii. Dar stiu ca nu este posibil. Pot doar sa ma intorc aici, in sertarul cu comori si atata timp cat eu detin cheia, nimeni nu imi va putea fura copilaria...

4 comments:

kalliope said...

ca un copil ai scris... si eu, ca un copil tot dau f5 in pagina ta sperand sa citesc ceva nou... eram la masa, venisem sa vad daca ai scris ceva. Ai scris!!!

Gloria said...

@kalliope:...si ce bine poate sa fie sa fim cateodata copii...

bubu said...

cred ca tot timpul suntem copii. copii tristi si mici dar al dracului de frustrati

Gloria said...

@bubu: As prefera sa cred ca in mine inca mai traieste copilul vesel si plin de optimism...