Saturday, 2 May 2009

Contemplare

Mi-e dor de mare, mi-e dor de valuri, mi-e dor de răsăritul dimineții. Mi-e dor să zâmbesc, mi-e dor să râd cu lacrimi. Mi-e dor sa mă las purtată pe sunete de fericire, să plutesc neștiind unde ajung, dar să am cel mai frumos zbor. Mi-e dor să pot lupta, să am putere și să merg mai departe. Să nu mă opresc, ci mereu în mișcare, mereu înainte. Să alerg cu pași repezi spre lumina ce răsare in fața mea. Să străpung întunericul, care asemenea unui șal greu de mătase se înfășoară tot mai strâns in jurul meu, venind tot mai aproape, imbolizandu-mi ligamentele, imortalizându-mi sufletul, aruncând o ceața în fața ochilor mei. Mă ține strâns....tot mai strâns. Îmi încătușează mintea, o aruncă într-o colivie. Mă ține strâns, lăsându-mă să mă zbat puternic și fără folos, lăsându-mă să alunec asemenea unei frunze tomnatice, "fără putere...stăpânită doar de o mare lehamite și de o nostalgie după ceva nedefinit, nici urât, nici frumos, ceva care să aibă gust de liniște, de neutralitate." Și atunci când am sentimentul că mă pot elibera, strânge și mai tare din zăbrele, aducându-mi aminte, că nu este așa de ușor! Scăparea trebuie să ți-o meriți, trebuie să o vrei cu adevărat, să lupți mereu.... Dar..."când toate ancorele se rup....mereu și mereu să găsești în tine resurse, mereu resurse...Și de la care capăt s-o mai fi apucat?".... Mi-e dor de clipele trecutului....

4 comments:

kalliope said...

asta inseamna VIS:P

Gloria said...

@kalliope: probabil

boog said...

pacat ca trecutu e doar un fel de istorie.frumos

Gloria said...

@boog: O istorie pe care o mentionezi si azi...