Tuesday, 7 July 2009

Leaganul

In drum spre casa am trecut pe langa un mic parc de copii. Era gol...doar un tata cu parul deja argintiu avea grija ca mica lui printesa sa nu cada din leagan. Initial vroiam sa ajung acasa cat mai repede...dar vazandu-i pe cei doi in parc, m-am indreptat si eu spre intrare, am dat portita la o parte si m-am asezat si eu in leagan. Ce sentiment....a trecut ceva timp de cand "m-am dat ultima oara pe hutulus"...Miscandu-ma lenes ca si-un pendul ruginit mi-am adus aminte de cateva amintiri din trecut. Imagini alb-negru, imagini colorate rulau in fata ochilori mei, iar gandurile imi zburau cu pasi mari inapoi, cand ma avantam in leaganul legat de ciresul din curtea bunicii, cand am cazut prima oara lovindu-ma la noada, cand ne urcam cate trei pe-o "hinta" si ne deschideam aripile spre cer, cand ne adunam in spatele blocului sa facem concurs care "se da mai puternic" , cand ne avantam cu atata putere incat nu mai era mult pana sa scoatem leaganul din balama si sa zburam cu el prin vazduh. Am inceput sa ma misc si eu mai cu avant, dar trebuia de data aceasta sa imi tin si picioarele ridicate, deoarce atingeam pamantul. In spatele meu rasete de copil si privirile grijulii ale tatalui. In jurul meu, parcul solitar, vuietul masinilor, racoarea de dupa-masa. Sus, cerul de un albastru impecabil, soarele pregatindu-se sa apuna. Ma las pe spate, prind viteza, si privesc in sus. Deasupra mea o coroana verde de frunze se misca in adierea vantului, odata cu pendularea mea. Vad doar varful bisericii, ce rasare de printre copacii inalti. Ce peisaj minunat. Il vad doar cand ma las pe spate si cand imi iau avant cu putere. Dar oare de ce acest sentiment de nostalgie? De ce acest sentiment totusi de nedescris....nici tristete...nici dor...ci pur si simplu un gol, acel gol pe care il simti cand te afli suspendat in aer, sau cand te pregatesti de aterizare. Si totusi vedeam atatea imagini in acest gol. Ma vedeam candva pe mine, vedeam coroana regala a copacilor, vedeam turnul bisericii, ultimele raze de soare, bolta cerului. Simteam adierea vantului de vara, auzeam clopot de copil. Lasata pe spate, leaganul ma arunca in trecut, ca in doare cateva secunde sa ma azvarle cat mai in fata. Sa fie oare viitorul? Si totusi treceam parca dintr-un timp in altul, trecutul, prezentul si viitorul se amestecau, se intercalau, formand parca o apa neclara, valurita....Eu....o neinsemnata vietate in acest dans de flux si reflux...(foto)

4 comments:

Anne said...

frumos spus

Gloria said...

@Anne: Multumesc.

mario_reja said...

E ciudat... uitandu-te inapoi, revazand parte din trairi, ajungi defapt sa privesti de departe omul care esti. De acolo si, paradoxal, golul acela "plin". Amintirile astea, care iti dau o imagine pala a sentimentelor ce-au fost (ca doar ele sunt cele care ne fac sa ne amintim, nu?), sunt ca o oglinda a ceea ce esti cu adevarat. Si cu toate ca in fata realitatii, poti inchide ochii (nu spun ca o faci), in fata amintirilor, nu mai poti...
Felicitari pt blog, n-am ajuns sa il citesc in intregime, dar ce-am vazut pana acum mi-a placut.

Gloria said...

@mario_reja: Multumesc mult! :)