Saturday, 8 August 2009

Lana

In bataia soarelui, parul ei roscat prindea culoarea focului, iar buclele ce-i cadeau indraznete pe spate erau niste scantei de foc, ce sareau in dreapta si in stanga. O palarie de paie cu o panglica albastra ii impodobea parul. O primise de la bunicul de ziua ei. Era tot intr-o zi dogoritoare de vara cand bunicul, asemenea unui magician, ii aseza palaria pe coama salbatica...pentru Pupi mic....Doar bunicul o alinta asa, numind-o Pupi, pentru ca pentru el, tanara de 20 de ani, era inca o papusa. Pana si bunicul a plecat....Lana isi afunda picioarele si mai adanc in nisip. Simtea cum caldura urca treptat in corpul ei, cum bobitele de nisip ii zgariau bland talpa. In rochita ei alba de vara si cu parul rosu jucandu-se in bataia vantului, Lana parea o scoica alba, adusa de valuri din adancurile marii si lasata singura pe plaja pustie. Doar buclele ei ca de foc semnalau viata, semnalau miscare. Privea spuma valurilor, care se formau si se spargeau la picioarele ei. Incerca sa strapunga cu privirea albastrul marii, sa inlature algele, sa descopere lumea din adancuri. Cat mister ascunde marea in ea....si cata frumusete in acelasi timp. Mereu in miscare, mereu in plutire. Oare unde se afla inima marii? Sunt convinsa ca exista una. Fiecare lucru, fiecare obiect, fiecare vietate, fiinta, om, neom, stanca, piatra, aer...fiecare poarta o inima in el. Este atat un organ, cat si un punct, un stadiu, un element....orice in final, dar este acel ceva, ce odata atins si gasit, produce o schimbare in tine, hotaraste asupra traiectului tau, te indeamna sa iti schimbi directia sau sa mergi mai departe. Te face mai bun....sau mai rau....Un tipat vioi si jucaus o indemna sa-si intoarca privirea. La cativa pasi departare, o familie cu doi copii, o fata si un baiat, descopereau pentru prima oara bucuria de a veni la mare, de a se juca in nisipul umed, de a se arunca curajosi in valurile ce se sparg la mal...Erau ca doi clopotei, iar rasul lor cristalin se spargea odata cu spuma marii. Si mie mi-a placut dintotdeauna marea...In schimb eu nu stiam ce inseamna sa imparti aceasta bucurie cu altcineva, cu o sora sau cu-n frate. Da....defapt mi-as fi dorit un frate mai mare....Lana era studenta la Litere. Si anul acesta reusise sa fie prima din generatia ei. Dar ei, nici ca-i pasa acest lucru, pentru ca niciodata nu s-a straduit sa fie prima, niciodata nu a fost invidioasa daca altii aveau note mai mari sau scriau eseuri mai reusite. Lana traia in lumea ei, unde literatura depasea proportiile normalului, unde arta scrisului intrecea limitele obisnuitului. Iar atata timp cat putini reuseau sa inteleaga sensul dincolo de cuvinte, adancul ideilor, Lana era ferita de privirile pline de venin. Mama ar fi vrut sa dau la drept, iar tata vedea in mine o adevarata economista. Stiu ca sunt dezamagiti de mine...dar putin imi pasa pentru ca in acelasi timp stiu ca niciodata nu voi avea taria unui avocat si mintea agera a unui economist. Am incercat doar de atatea ori sa le explic, dar pur si simplu nu au vrut sa inteleaga. Doar bunicul, dragul de el, imi spunea mereu cand ramaneam doar noi doi "Lana, pupi mic, tu ai sa devii candva o mare scriitoare...." La gandul acesta fata i se imbujora, iar buzele de culoarea piersicii capatau o usoara roseata. Daca as ramane pentru totdeauna aici? Daca m-as lasa pierduta in nisip, alunecand inauntrul sau, tot mai adanc, pana la sufocare? La gandul acesta Lana se ridica brusc. Nu suportase niciodata sa fie inchisa in spatii inguste, fara aer. Un val mai indraznet, ce ii atinse degetele picioarelor o indemna pe Lana sa priveasca din nou marea. Si daca as alege-o pe ea? Daca as inceta sa ma mai misc, sa ma las in voia ei? Lipsa aerului aici nu ma sperie asa de tare....marea este atata de larga...as fi doar un nou mister printre miile de mistere ce le adaposteste. La inceput as pluti, as simti racoarea apei cum imi inunda porii, cum patrunde in fiecare ungher din mine, cum valurile mi-ar acoperi trupul asemenea unui voal. Dupa aceea, rochia mi-ar deveni o povara, parul mi s-ar incalci in jurul gatului, iar vazul mi-ar deveni tot mai neclar, mai incetosat. Spre final, asemenea unui ultim sarut, marea mi-ar acoperi fata, iar apa ar lua stapanire asupra mea....Cu toate ca i se parea o stingere destul de blanda, Lana se infiora. Isi aranja palaria de paie, stranse mai bine panglica albastra si se gandi ca n-ar avea defapt nici un motiv sa duca aceasta cugetare la indeplinire. Lipsa prietenilor adevarati, neintelegerea din partea parintilor, plecarea bunicului, ratacirea ei in lumea o faceau de multe ori sa se simta extrem de singura, de neinteleasa de cei din jur. Pana si pietricica asta din nisip este apreciata, asa cum este, stramba si cu colturi, alta rotunda si fara culoare, dar este acceptata in mijlocul sutelor de pietricele. Faptul ca eu ma uit la ea si o privesc asa cum este, inseamna ca nutresc un sentiment sincer, ca doresc sa cunosc mai mult din ea, ce se afla si dincolo de invelisul dur si scorojit de la atata apa si nisip. Si noi suntem in final niste pietricele in nisipul vietii...doar ca noi "ne lovim adesea unul pe celalalt"... Lana isi intinse mainile pentru a se scutura de nisip. Observa atunci bratara de argint ce-i imbraca mana dreapta. Privind-o, Lana zambi din nou si se gandise la momentul cand o primi cadou de la Victor. Cand il intreba cu ce ocazie, acesta ii raspunse cu ocazia ca pur si simplu existi, ca tu esti Lana, colega mea de facultate, si ca te vad in fiecare zi. Pentru ca-ti porti zambetul si-n privire si pentru ca tu esti tu, si nu altcumva! Il cunoscuse inca in prima zi de facultate si din momentul acela o unda invizibila ii tinea apropiati unul de celalalt. Am sa-i scriu sa vina si el aici. Da, asta voi face! "Dragul meu Victor, urca-te in primul tren si vino la mare! Lana." N-as putea explica nimanui ce imi place la el. Dar trebuie totul sa fie explicabil? Cui trebuie eu sa ma justific? Cine ar intelege ca este acel ceva ce ma face sa-mi doresc sa-l vad si a doua zi. De aceea...pentru ca Victor ma accepta pe mine, Lana, iar eu pe el, Victor! Se ridica cu repeziciune in picioare. Scrisoarea trebuia trimisa cat mai repede cu putina, pana cand valurile nu devenau mai amenintatoare...pana cand....Esti puternica, dar nu in tine vreau sa ma pierd. Nu acuma! Daca am privi-o de undeva de sus, sau din departare, Lana ni s-ar parea un fulg alb cu o trena rosie si o coroana de paie pe cap. Fericirea ce-o purta in schimb in acel punct, numit inima in cazul ei, forma parca o aura in jurul ei. Deodata, Lana isi observa mana dreapta dezgolita....pierduse bratara de la Victor. Gafaind, si cu inima zvacnindu-i de emotie, alerga inapoi la locul ei de pe plaja, pentru a cauta bratara. Scurt inainte te a atinge urma din nisip lasata de corpul ei Lana incremeni, iar fulgul, parca se transformase intr-o stana de piatra. Privea inmarmurita in fata ei. Acolo unde valurile se sparg in spuma marii, o palarie de paie cu o panglica albastra era azvarlita inainte si-napoi. La cativa pasi departare doi copilasi, o fata si un baiat, priveau muti inspre apa. Lana isi intoarse si ea privirea. In departare, o tanara de nici 20 de ani, plutea pe apa... o papusa aruncata in apa. Ea nu se misca, ci doar valurile o leganau dintr-o parte in alta. Tot ce se mai putea vedea era rochia alba de vara ce se imbiba tot mai mult cu apa... un par lung si rosu ca focul valsa in voia apei, lasand buclele grele sa se impleteasca in jurul trupului...

No comments: