Saturday, 22 August 2009

Trecator

La ora aceea tarzie, aerul era respirabil si o adiere calda, dar placuta, ii insotea pe trecatori. Unii mai grabiti, cu o expresie a fetei ingandurata, altii mai lenesi, care abia isi tarau picioarele dupa ei. Unii strigau dupa copiii lor, care se imprastiasera voiosi in toate directiile, altii se oprisera la gelateria de pe colt pentru a-si cumpara inghetata, altii tineau strans de mana persoana iubita, pentru a nu o pierde in multime...Unii trecatori traversau cu pas sigur piata, altii isi faceau nedumeriti loc cu coatele. Unii se opreau din loc in loc pentru a admira cate o cladire sau pentru a privi spectacolele de pe strada, altii nici macar nu isi intorceau capul pentru a vedea ce se intampla in jurul lor. Unii mai visatori si mai romantici, pasind regeste pe dalele de piatra, altii indiferenti la seara si intunericul ce luasera in stapanire intregul oras. Si cu toate ca acele ceasornicului se indreptau agale spre miez de noapte, in centrul orasului domnea inca destula agitatie, iar viata pulsa atat in venele pavajului cat si a magazinelor luxoase, a restaurantelor selecte, dar si a dughenelor cu mancaruri de tip fast-food, a cafenelelor mai umbrite, a interpretilor si a scamatorilor din mijlocul pietei. Cata varietate in acelasi loc. Ca si un magnet, orasul a atras din toate ungherele lumii o paleta colorata de oameni. Un amestec de turisti si autohtoni, de negru si alb, tanar si varstnic, singuri si impreuna...Si eu eram in acea seara un trecator...In schimb nu ma grabeam si nici nu aveam o directie precisa. Stiam doar ca vreau sa merg, sa merg inainte...Picioarele cunoasteau de atatea ori acest drum. L-am parcurs de multe ori singura pe jos. Cladirile nu se schimba; ele raman fidele locului unde "s-au nascut". Strazile cauta si ele se te indrume in aceeasi directie; inguste si batatorite de talpile a mii si mii de oameni, ele se revarsa asemena raurilor intr-o mare...o mare de oameni. Totul este defapt o scamatorie, iar noi magicieni si public in acelasi timp....o viata de carnaval....mereu aceeasi, purtand diferite masti. Strazile m-au purtat si pe mine odata cu valul multimii in piata aglomerata. Un spectacol de lumini, vitrine scumpe, taverne cu mancaruri ademenitoare, sarutari sfioase, imbratisari fugare, amestec de suflete....urcam in Turnul Babel. Observ in departare un grup de oameni ce se impletisera intr-o oarecare forma de semicerc. Din mijlocul lor, melodiile unor arii cunoscute de opera atrageau rand pe rand trecatorii ce-si faceau drum prin multime. Patru tineri, imbracati foarte sobru si elegant in negru, interpretau la diferite instrumente ariile respective. M-am asezat pe treptele unei fantani din apropiere, m-am sprijinit de coloanele de piatra si am ingaduit muzicii sa patrunda in mine. In stanga mea o pereche de spanioli fredonau cele auzit. In dreapta mea, o femeie mai in varsta imi raspunse la intrebare: C'est Carmen...Georges Bizet. Si inchise ochii...As fi vrut ca acel moment sa fie vesnic...acel moment in care stateam pe treptele unei fantani, cand adierea varatica de la miezul noptii iti mangaie suvitele de par, cand in jurul tau, necunoscutii vin si se pierd printre proprii lor pasi, cand o muzica blanda se amesteca cu moleculele de aer. Mozart, Verdi, Bach....ne prindeau pe toti ca intr-un evantai ce se deschide si se inchide...ne apropiam unii de altii, ca mai apoi sa ne despartim...Tinerii si-au incheiat seara pe acorduri de tango. Ultimul sunet ne-a readus cu picioarele pe pamant, care s-au pus indata in miscare, grabindu-se, intersectandu-se, lovindu-se de alte picioare. Deveniseram din nou trecatori...Stand mai departe pe trepte incercam sa tin muzica in mine, incercam s-o imprim parca pe auzul meu. Deodata, piata inainte aglomerata, se golise. Perechea din stanga plecase de multa vreme, iar "Carmen" disparuse si ea. Mi-am dat atunci seama ca nimic nu poate fi vesnic...ca oricat am incerca sa legam un sentiment, o emotie, o simpla imagine, o amintire, un zambet cristalin, un suflet de om langa noi, totul se evapora in final. Dispare, se ascunde...lasandu-ne doar cu un gust nostalgic. Pana si lucrurile frumoase sunt o magie, iar noi toti, niste vanzatori de iluzii. Din nimic dam nastere sunetelor, culorilor, simturilor. Dar tot noi suntem cei care le pierdem, care ramanem fara ele. In acel moment mi-am dat seama ca frumosul, fie ca este vorba de o pictura, de o carte, de o melodie, de o imbratisare, de o vorba buna, de o strangere de mana, de albastrul cerului din zilele de august, de soarele cu nori, de ploaia aparuta din senin, de emotia revederii, in final de tot ce ne prinde sufletul de mana, nu poate fi tinut inchis de noi. Nu putem sa-l condamnam la vesnica supunere, sa-i dam aceasta sentinta de a trai mereu in noi. Pentru ca aceasta emotie nu exista o singura data, ci este una permanenta. Pentru ca exista pentru toata lumea si totusi doar pentru cei ce o pot observa. Pentru ca frumosul renaste mereu...doar noi suntem niste trecatori. Frumosul zaboveste in vazduh...si ramane la tine sa poti trage adanc aer in piept si sa zabovesti si tu cu el...chiar si pe treptele unei fantani...

No comments: