Monday, 26 October 2009

Broasca

Este scurt inainte de miezul noptii. Nu ma mai pot concentra sa invat. Ma simt ca si un robot, iar de la atatea vertebre, ligamente, oase, etc etc am inceput sa am eu dureri de spate, sa imi doresc sa imi "pocnesc" fiecare oscior, fiecare disc, sa imi pun coloana vertebrala, care imi amortise stramb intr-o singura pozitie, in miscare. Pentru ca devin inutila, inchid cartea, pun atlasul deoparte si trag o linie sub ziua de azi. Ma arunc pe jos, pe covor si incep sa ma intind ca si o guma de mestecat in toate directiile posibile, sa ma metamorfozez intr-o lumanare, sa-mi duc picioarele peste cap, sa-mi indoi bratele si in final sa adopt pozitia turceasca a picioarelor, sa ma las pe spate, sa intind mainile deasupra capului in continuarea corpului meu, sa privesc tavanul...Stand asa culcata, imi vin tot felul de ganduri si idei bezmetice, chiar absurde si apocaliptice. Oare ce s-ar intampla daca in secunda aceasta ar crapa intregul tavan si s-ar prabusi asupra mea, lasandu-ma sa ma sufoc sub greutatea materialului? Si daca as fi inghitita din senin de podea? Daca as aluneca in "gura parchetului"? As mai reusi sa ies vreodata la suprafata? Brusc ma gandesc la volumul de anatomie, ce trebuie sa-l asimilez in asa scurt timp. Inchid ochii. In fundal, Anna Nalick cu Catalyst-ul ei a ramas pe repeat. Clar, melodia asta, ascultata la nesfarsit, ar putea sa duca in final la depresie. Pe mine, nu ma afecteaza....culmea, stand tot asa toata imbarligata si incolacita pe jos, imi inchipui ca eu as putea sa fiu interpreta, ca as canta la un concert, ca i-as impresiona pe cei din jur. Studiez mai departe tavanul, de un alb prafuit, cu toate imperfectiunile si denivelarile lui. Seamana cu viata ce-o traim. Atata de sus, atata de greu de atins cu varful degetelor. Ici colo cate o zgarietura sau o urma de vopsea imi pare a forma o fata umana, care zambeste, sau care se uita incruntat, care te ignora sau te incurajeaza, care iti arunca priviri ascunse sau care te priveste direct in fata. Iti trebuie doar putina imaginatie, ca sa descoperi fetele din tavan. Cine stie de cat timp te urmaresc....Incerc sa imi inchipui cum arat eu vazuta de sus, in pozitia asta de mascarici de la circ. Fara a avea o explicatie mi se pare ca daca eu as fi o bucata de tavan, in momentul acesta as rade in hohot de personajul de pe podea, care mi-ar semana cu o broasca de balta. Incerc sa calculez distanta dintre mine si tavan, masa aerului, densitatea din camera...incerc sa simt vibratiile din podea....din pacate n-am fost niciodata buna la aproximari. Fixez un punct in tavan, pana cand am senzatia ca ne mai despart dar cativa cm, pana cand ajung si eu sus, ma strecor printr-o crapatura si ma aflu deasupra. Ametesc. Rad de propria-mi ridiculozitate. Melodia canta mai departe, se termina si o ia de la capat. Ma ridic, imi scutur trupul acuma relaxat. Opresc melodia. Maine incepe o noua zi...

2 comments:

ivanuska said...

Stări similare aveam înaintea examenelor de Drept bisericesc...

Gloria said...

@ivanuska:Nu vreau sa ma gandesc ce ma asteapta mai incolo....cine stie cum ma mai incolacesc pe jos...he he!