Umbrela

Timp de trei zile, a plouat incontinuu...Auzind ploaia cum bate puternic in geam, mi-am adus aminte de poezia lui Bacovia Lacustra...."de-atatea nopti aud plouand". Dar sa-l lasam acuma pe Bacovia deoparte pentru ca nu vreau sa ma intristez si sa devin melancolica, doar pentru ca pamantul se simte extrem de deshidratat in ultima vreme si cere norilor litri intregi de apa. Plimbandu-ma pe strada, am observat ca atunci cand ploua majoritatea dintre noi avem ceva in comun: umbrela. Acel obicet ce ne apara de stropii de ploaie, ce ne da bataie de cap atunci cand sufla un vant mai puternic, ce ne protejeaza de privirile indiscrete...Pentru prima oara m-am uitat cu mai multa atentie la umbrelele din jurul meu, pentru prima oara ma gandeam cum un obiect atata de banal totusi, in general nesemnificativ, formeaza in jurul nostru un punct comun, ne aduce parca in acelasi cerc. Ploua, ne deschidem umbrela indata ce-am iesit sub cerul incarcat cu nori. Intram intr-o incapere, o inchidem, dar suntem obligati sa purtam cu noi aceasta povara, imbibata toata cu apa, lasand la fiecare stationare de cateva secunde, de-un "buna ziua", o mica balta in jurul nostru. Iar noi, chiar daca suntem toti facuti din aceeasi materie, suntem atata de diferiti. Cum s-ar zice: sunt oameni si oameni. De asemenea: sunt umbrele si umbrele. Ca niste ciupercute in miscare sau ca si niste fluturi colorati, umbrelele pe zi de ploaie, se inchid si se deschid. Umbrele mici sau mari, colorate sau sobre, cu modele sau neutre, cu maner de lemn sau de plastic, vechi, decolorate sau nou cumparate, de pe vremea bunicii sau ultra moderne, triste sau vesele, cocosate sau drepte, zambind sau incruntandu-se. Oameni si oameni....umbrele si umbrele. Oare spun acestea ceva despre noi, despre cei care le sustinem deasupra capului nostru? Si oare cine domina in acest duet? Noi, pentru ca o tinem in mana? Umbrela, pentru ca protejeaza ce avem mai de pret dupa suflet? Mare paguba ar fi, daca ploaia ne-ar inunda mintea, daca stropii reci de iarna, sau cei calzi de vara, ne-ar dizolva ratiunea....ca mai apoi sa coboare inspre inima, inghitind-o in adancurile oceanului din noi...Si totusi suntem peste 70% apa...Am incercat sa descifrez ce povesteste umbrela despre persoana care-o poarta. Urmarind umbrelele, am incercat sa patrund in interiorul oamenilor...Dar pana si banala umbrela reprezinta o bariera, o granita ce ne-o impunem fiecare din noi, ce ne protejeaza de exterior. Oameni in varsta si umbrele de copii, tinere imbujorate la fata si umbrele indoliate, barbati la sacou si umbrele strident colorate, femei si umbrelele bunicului, o rochie eleganta si-o umbrela rupta, un zambet senin si-o umbrela inchisa...Nu exista reguli, legi si nici definitii intre oameni si umbrela ce-o poarta cand ploua cu ei. Merg impreuna la plimbare, se sustin reciproc, dar sunt totusi doua poluri opuse. Odata rapusa ploaia de razele puternice de soare, cei doi, omul si umbrela, se despart, fara sa-si spuna vreun cuvant, sau o vorba buna. Ca doi straini, ce nu s-au cunoscut niciodata, pornesc in directii diferite, fara a intoarce privirea inapoi. Acelasi lucru se intampla de multe ori si intre oameni...la primul strop de ploaie ne cautam umbrela....(foto).

In drum spre casa....

In ultima vreme ascult muzica la radio atunci cand invat, mai bine zis atunci cand imi fac notite. Uneori pot citi si cursurile mai complicate, chiar daca in fundal imi rasuna un amestec de oldies, presarate ici colo cu cate-o stire, sau un anunt. Zilele trecute am ascultat in fiecare zi la radio....a trebuit sa fac multe notite. Eram deja profund patrunsa in lectura, in intelegerea si descifrarea textelor, becul imi ardea fruntea, ochii incepeau sa ma usuture usor, ca deh....nu stateam de putina vreme nemiscata la birou aplecata asupra foilor imprastiate, cu cartile deschise, cu ceaiul verde langa mine, chiar daca afara erau peste 28 de grade, iar sudoarea imi picura pe sira spinarii....m-am oprit brusc din scris, m-am oprit brusc din citit. Pentru un moment mi-am tinut respiratia, pana si perlele de transpiratie si-au oprit miscarea. Priveam literele negre din fata mea, dar nu citeam nimic, nu vedeam decat imaginea de acum' cateva veri. Singurul simt activ din acel moment imi era auzul. In spatele meu, din aparatul acela micut ce-l numim radio, rasuna o veche melodie cantata de ABBA...Gimme!Gimme!Gimme! ......Din acel moment eu am incetat sa exist, am incetat sa fiu fata care sta aplecata asupra cartilor, pregatindu-se pentru examene. Am incetat sa citesc, sa inteleg, sa gandesc. Auzul imi era insotit de amintiri, imaginale imi zburau in alte directii....Proiectata inapoi in trecut, in acea vara calduroasa, m-am trezit in masina, in dreapta soferul in drum spre Sibiu.....orasul meu natal. Ciudat cum iti amintesti anumite lucruri, cum te transpui inapoi in timp, intr-un anume moment si cum poti tot in acelasi timp, sa iesi din tine si sa privesti acel tablou. La volan, un suflet cald cu barba alba, ochelari pe nas si din pacate cu un auz tot mai slab. In dreapta, un suflet naiv de copil, de asemenea cu ochelari pe nas, lovindu-se mereu cu capul de geam in incercarea de a adormi....Cele doua suflete in masina, care inaintau cu viteza, saltand ca si o caprioara peste gropi, cu cele patru geamuri deschise la maxim, cu aerul conditionat in functiune....Doua suflete care in drum spre Sibiu ascultau caseta cu ABBA....un adevarat concert. Cu cat mergeam mai repede nu mai simteam gropile de pe plaiurile romanesti....iar cu cat reuseam sa facem mai mult curent cu atat mai suportabila era caldura. Nu aveau nevoie de cuvinte....ABBA vorbea pentru cele doua suflete care zburau spre mult iubitul Sibiu. Gimme!Gimme!Gimme! .......back that time....a fost ultimul meu gand....Melodia s-a terminat, stirile au intrat, iar asemenea unei frane pusa brusc si din senin am fost aruncata in parbrizul realitatii, inapoi in prezent, inapoi in palpabil. Literele din fata mea au inceput sa prinda contur, transpiratia si-a continuat scurgerea pe sira spinarii, respiratia si-a intrat in ritmul normal....iar eu m-am aplecat din nou asupra cartilor. In schimb, o durere apasatoare ma tragea tot mai jos. Nu ma apasa pe spate si nici pe umeri. Tragea din inima....Nu puteam lua nici un algocalmin si nici sa ma dau cu unguent mentolat....Oftand cu greu si incercand sa ma tin la suprafata mi-am continuat lectura. Pe data de 14 iunie, bunicul ar fi facut 75 de ani...

Verde si rosu

Foarte simplu si gustos: Orezul l-am fiert impreuna cu doua lingurite de chimen, dovlecelul l-am taiat in bucati mici si l-am rumenit intr-o tigaie cu ulei de masline. Am curatat avocado-ul de coaja, l-am taiat cubulete, l-am stropit cu zeama de lamaie, iar la sfarsit am adaugat toate componentele in tigaie: dovlecel, orez, avocado. Am mai adaugat cativa stropi de ulei de masline, am condimentat cu sare si piper, iar la sfarsit am ornat cu cateva rondele de rosii pentru savoare si prospetime. Gata!

Tonalitati

Sa intorci privirea obosita inspre geam si sa vezi doar cerul de un albastru clar, patat cu nori albi.....si sa zambesti....fara sa stii de ce, fara sa ai un motiv anume, fara sa-ti pui defapt intrebarea de ce reactionezi asa, de ce buzele tale se muleaza pe forma unui gand de bucurie, rasarita din senin, de undeva din adanc, un adanc de care nu stii, pe care nu-l cunosti, dar ce conteaza din moment ce sentimentul iesit la lumina este acela de bine, de plutire, avand senzatia ca iti poti deschide aripile, asemenea unui fluture albastru....de ce albastru? poate din cauza cerului, a carui culoare se reflecta in ochii tai, lasand proiectia acesti insecte pe retina ochiului tau, ochiul mintii? sau a inimii? sau al inconstientului, acel ceva de care din nou nu stii nimic, sau doar ai senzatia ca stii ceva, pretinzi defapt in fata tuturor ca tu esti stapanul gandurilor tale, ca tu controlezi fiecare emotie ce este presarata pe drumul zilei, a vietii tale in desfasurare, o banda mereu in derulare, defapt acelasi film, ieri alb-negru, maine color, iar candva din nou intorcandu-te la cel alb-negru, lasand un gol in tine undeva, un gol nedefinit, si cateodata atata de placut, tocmai pentru ca nu stii nimic despre el, dar pentru ca arunca din tine, inspre tine, acel zambet, acea stralucire din privire, facand inima sa traiasca cu adevarat, sa functioneze, lasand mintea sa gandeasca, sa gandeasca dincolo de gandirea cotidiana, lasand imaginatia sa creeze fluturele albastru....albastru intens, puternic, contrastant, asa cum esti tu acuma, in contrast cu ce stiai ca ai fost sau ca inca mai esti, in contrast cu ceea ce credea ca salasluieste in tine, de atata timp incat nici nu ii mai dai importanta, amortindu-ti simturile, mecanizandu-te, folosindu-se de tine, uzandu-se ca si roata batranului ceasornic, care se invarte lenes, si ticaie puternic, un ticait pe care tu nu-l mai auzi, pentru ca vezi zambet...zambesti bucurie si te avanti din necunoscut in necunoascut asemenea unui fluture albastru......acuma poti sustine ca ai trait cu adevarat....in vibratii melodice corpul s-a transformat pentru o clipa, iar sufletul a inceput sa danseze....ce necunoscut frumos...