Saturday, 21 August 2010

Din lumea celor care nu cuvanta

Te plimbi pe strazi, dar nu stii prea bine de ce. N-ai neaparat o tinta anume. Cunosti locurile pe unde mergi, iti faci un oarecare traseu in minte, dar poti devia foarte usor. Faci doi pasi inainte, dar te razgandesti si o iei la stanga inspre parc. Capul urmeaza sa-ti explodeze, dar culmea, nu te doare deloc. Este doar o presiune ce apasa, este mai degraba ca un anestezic. Parca iti ingheata gandurile. Mergi mai departe...ca si un somnambul in timpul unui vis....sau a unui cosmar? Cand mi s-a intamplat si mie sa merg asa, am ajuns fara sa vreau in mod special intr-o librarie. Stiu ca acolo, odata ce simt mirosul cartilor, odata ce rasfoiesc niste pagini, simt ca stiu de ce merg. Imi place si doar sa citesc titlurile cartilor, sa privesc cum sunt ordonate in raft, sa citesc comentarile librarilor, sa descopar ce mai e nou, ce a ramas neschimbat sau care carte a fost ingramadita intr-un colt. Mi-am cumparat O silabisire a lumii de Ana Blandiana. Imi place foarte mult cum scrie. Ma regasesc in silabele ei. Ii ador poemele. Data viitoare, cand merg fara tinta, imi voi cumpara ultimul ei volum de poezii. Am iesit din librarie si pasii m-au indreptat intai la dreapta si apoi la stanga. Mersul m-a dus pana prin parcul Rozelor si-am ajuns sa ma asez in final pe niste trepte ce coboara inspre canalul Bega. Si-am stat. Am citit o pagina din noua carte. Dar eram prea obosita. Mi-am pus capul in palme si am adormit putin. Cand m-am trezit m-am uitat tinta in apa, care ma hipnotiza. Si-atunci m-am intrebat cum ar fi fost daca eram un pestisor din acela mic. Da, erau multi pestisori in apa, la picoarele mele. Unii dansau, altii se luptau cu curentul de apa, altii isi sopteau povesti, altii se indragosteau pentru prima oara. Dupa un ceas am plecat gandidu-ma sa imi iau intr-un viitor indepartat un acvariu cu pesti colorati. Iesisem din parc. De data aceasta stiam unde trebuie sa ma duc. Mergeam pe o strada ingusta cand deodata in fata unei usi de sticla doi ochi mari si rotunzi priveau lumea de afara. O fetita se tinea strans de mainile tatalui ei pentru ca singura nu se putea tine inca pe picioare. De obicei cand le zambesc copiilor mai mici, sau cand le fac cu mana, ei nu imi zambesc inapoi. Nu stiu de ce. Poate ca e mai bine asa, sa n-aiba deloc incredere in fetele necunoscute. Dar cand i-am zambit acestei fapturi imbracata intr-o rochita roz pal, am primit cel mai frumos zambet de copil in dar si cea mai frumoasa stralucire pura in privire. Am plecat mai departe....si de data aceasta stiam unde ma duc....

No comments: