Sunday, 31 October 2010

Copacul

Imi place foarte mult sa alerg. Muzica imi tine de fiecare data companie. Ador aerul proaspat de afara, frunzele ce-mi fosnesc sub picioare, parcul meu preferat. Drumul pana in parc este si mai frumos. Pe cat de greu si obositor deoarece este in panta, pe atat de misterios, de palpitant. Simt cum inima imi tresare de bucurie si cu toate ca n-am participat niciodata la o nunta (mireasa sa fiu nici atat), am senzatia ca acel drum in panta pana in parc este ca un drum spre altar. Copacii formeaza o bolta, iar pe jos nu sunt petale de trandafir ci un covor de frunzein culori tomnatice. Razele soarelui patrund ici colo printre coroana deasa a copacilor, impodobind frunzele cu diamante. Simt cum prind aripi, cum pot alerga tot mai repede. Simt cum mi se elibereaza mintea de toate gandurile rele sau triste si simt cum sufletul se hraneste cu forte noi si cu prospetime. Ajunsa in parc ma opresc la al doilea loc preferat. Este un copac maret, cu o coroana si mai bogata, cu niste crengi ce atarna melancolic si cu un trunchi puternic. Ma sprijin cu spatele de el, ridic privirea si privesc cerul printre frunze. In acel moment ma rog de fiecare data sa prind si eu candva radacini puternice, astfel incat sa nu ma zdruncine nicio furtuna, sa ma inalt si eu asa de mult inspre cer, sa imi dezvolt ramurile si sa imi maresc orizontul...Ultima oara, cand am alergat am observat inainte de a pleca un semn in scoarta copacului. Litera G! Am zambit si-am stiut ca n-a fost chiar intamplator sa ma indragostesc de acest copac...

2 comments:

Tzzumbi said...

spuneai ca alergai din ce in ce mai repede. iata ce poate face omul atunci cand este inconjurat de adevarate frumuseti si cand le priveste pe acestea cu dragoste ...

Gloria said...

@Tzzumbi: Chiar asa! Si cand te gandesti ca multi nu observa ceea ce ii inconjoara...